luni, 2 martie 2015

Ca să nu îmi mai simt genţile grele....ca să nu îmi mai simt sufletul obosit...


Uneori, la sfârşitul discuţiilor noastre lungi, îl privesc răvăşită, cu ochii arşi-arşi de lacrimi.El mă priveşte blând, şi calm, zâmbind enigmatic şi atoateştiutor!Îmi  spune cu o voce joasă, în care a strâns parcă  toată liniştea pământului :,,crede-mă, ai o viaţă minunată!o să ştii ce să faci!pentru că simţi!”.Plec  tăcută, fără vorbe: le-am lăsat în mod intenţionat pe toate la el, într-o încăpere albă, inundată de lumina unui soare dilematic, de iarnă. E un doctor bun, care urăşte, ca şi mine, reţetele…Şi crede, ca şi mine, în ,,firesc”…

La primul semafor mă opresc şi respir adânc:  în răgazul de aşteptare a  schimbarii culorii semaforului, unii îşi aprind o ţigară, alţii se uită curioşi prin mulţime sau trimit un sms, verifică GPS-ul sau intră în dispute cu şoferii de taxi de pe banda alăturată…Eu încerc să caut ochelarii de soare în geantă: o ridic şi simt că e foarte grea.Prea grea!E  nevoie ca din vreme în vreme să facem curat în genţi, prin sertare şi să aruncăm obiectele care le îngreunează(sunt atâtea lucruri inutile în genţi şi în sertare, nu-i aşa? …pixuri, capace de ruj, bonuri, facturi, şerveţele, cutii cu pudră, mănuşi, carneţele, mărgele).Poveri…

Îmi vine în minte ideea că e şi mai mare nevoie să învăţ ca, din…vremuri în vremuri să îmi fac, de asemenea, curat şi prin suflet: şi acolo sunt atâţia oameni, întâmplări neînţelese, gânduri care îl fac tot mai greu de purtat.Mi-a fost dat, datorită unei perioade cu totul altfel năvălite în viaţa mea, să privesc fix în ochi, mai atent oamenii şi viaţa.Uite că se întâmplă să mai fac asta pe la răstimpuri…Niciodată însă nu mi-am mai propus să fac curat în suflet, niciodată nu am alungat vehement, ferm, chipuri sau amintiri: le-am păstrat acolo, în mine, le-am ştiut  nuanţele terne sau luminoase, însă m-am împăcat cu toţi, cu toate.Azi mi se pare greu.

Azi mă întreb pe neaşteptate, la un semafor, pe o stradă aglomerată dintr-un Bucureşti ostenit de iarnă…cum ar fi  să îmi primenesc sufletul usor, golit de prezenţa celor  care mi-au adus tristeţe, suferinţă voit sau din ignoranţă; cum ar fi să fiu ,,pragmatică", ,,cerebrală" sau macar ,,asertivă"(aşa cum mi-a cerut şi el să devin măcar din când în când).Ce să caute acolo, în inima mea, toţi cei care nu au reuşit să înţeleagă cum sunt eu cu adevărat?Pe ei ar trebui să îi alung din clipa asta…Ce să aştept de la ei, cei care au văzut greşit, au interpretat  deformat, anapoda sau tendenţios ceea ce am făcut, ce am spus, ce am creat, animaţi de răutăţi gratuite, amare?La ce bun să îi mai port cu mine pe aceia care au locuit între clipele mele zilnice şi s-au străduit să îşi ascundă constant şi alegoric invidiile în spatele unor chipuri, aparent prietenoase, binevoitoare…până într-o zi, când le-am văzut până şi eu, fiinţă care sufăr de orbire gravă când vine voba de părţile rele ale oamenilor?Pentru ce  le zâmbesc şi acelora care nu au niciodată răbdarea să mă asculte vorbind şi despre mine, preocupaţi fiind din clipa în care mă întâlnesc  să îmi povestească aproape fără să tragă aer în piept, minut cu minut frământările, dilemele(unele exacerbate haotic)proprii, să ceară neîncetat sfaturi, atenţie, idei pe care, oricum nu au consecvenţa să le urmeze cumva?Cât îţi împovărează sufletul cei care au deprinderea să critice etern pe toată lumea, să se erijeze în deţinătorii ,,adevărului absolut” în orice domeniu, pe orice plan(sunt atat de obositori cu perfecţiunea lor derizorie!)-sunt imposibilele fiinţe care nu văd nimic frumos la nimeni, care se arată dezolaţi, oripilaţi de greşelile făcute de semenii lor, fiinţele care pândesc să calci strâmb pe un trotuar, ca să vorbeasca o lună despre asta şi să îţi propună ferm să îţi ofere soluţii optime selectate din experienţele lor desăvârşite de viaţă.Cât de greoi sunt oamenii care se încăpăţânează să vadă nemuritoare teorii ale conspiraţiei împrejur?Sau cei care simt nevoia să te tragă oricând au prilejul înapoi, să îti interzică îndrăzneala, nevoia de zbor, să te facă să simţi că orice speranţă rostită e o iluzie; sunt cei care îţi spun primii că nu există soluţii; că totul e greu, că lumea e mizeră, că toţi oamenii sunt superficiali, că greşesc atunci când îndrăznesc să cred, să încerc, să vreau, că resemnarea e locul cel mai sigur, cel mai comod şi cel mai călduţ, cel mai confortabil, cel mai echilibrat şi, neaparat, cel mai de ales.Aceştia sunt cei care nu se vor bucura niciodată sincer pentru întâmplările frumoase, majore sau banale din viaţa altcuiva!Sau cum să mă dezic de cei care nu m-au simţit?Care nu au ştiut când e clipa aceea în care aştept şi eu ceva-darul de-o clipă, uşa trântită brusc de perete de zâmbetul lor?

,,Aceştia sunt oamenii mici, înţelegi?Mici…Atât de mici încât ne plictisim vorbind despre ei…”mi-a spus el.,,Nu ai niciun motiv să îi observi.”
  

Sunt lângă un  semafor, la o banală bifurcare de drumuri;am găsit ochelarii şi închid ochii o clipă, în
plin soare:de fapt, Doamne, îmi permit să nu tânjesc nimic de la nimeni; îmi permit să nu alerg nicăieri; îmi permit să nu am nevoie sa demonstrez nimic nimănui; îmi permit să nu particip la niciun concurs încrâncenat cu nimeni, pe nicio tema, pe nicio scenă; îmi permit să aleg ce să fac, şi cu cine; chiar îmi permit să fiu eu, cum vreau, sunt propriul stăpân al inimii mele, în care pot să fac curat, sau nu; îmi permit să aleg drumul dorit la orice semafor(şi să mi-l asum, realist); îmi permit chiar să ma prefac, dacă vreau, că nu observ răutaţi sau ipocrizie; îmi permit să îi iubesc pe cei care merită;îmi permit să îi păstrez în mine pe cei care mă locuiesc frumos.Îmi permit să aleg. Ca să nu mai am genţile grele.Ca să nu îmi mai simt sufletul obosit.

 Uneori, la sfârşitul discuţiilor noastre lungi, o să îl mai privesc răvăşită, cu ochii arşi-arşi de lacrimi.El o să mă mai privească blând, şi calm, zâmbind enigmatic şi atoateştiutor!E un doctor bun, care urăşte, ca şi mine, reţetele…Şi crede, ca şi mine, că viaţa trebuie trăită  ,,firesc”…