Da, Mos Craciun exista!

Am avut de curand o discutie cu elevii mei de clasa a V-a despre Mos Craciun.Cu dezinvoltura caracteristica varstei,  mi-au spus ca au descoperit ca Mos Craciun nu exista, ca parintii i-au inselat mai multi ani la rand, facandu-le cadouri in numele lui.Luata pe neasteptate, am ezitat sa continui discutia, insa constiinta, si mai ales sufletul meu au decis ca e un subiect de neocolit.Le-am povestit ca eu am ales sa cred in magie, fara sa cercetez prea tare, insa privirile lor incruntate m-au masurat nelamurite…Le-am povestit cu drag despre vizita mea in Laponia, in Rovaniemi, oraselul in care traieste mosul, despre casa lui in care mirosea a turta dulce, despre spiridusii cu care am stat de vorba, despre fotografiile facute cu Mosul-cel adevarat…Au parut fermecati…dar mi-au spus ca ma vor crede daca voi posta fotografia pe facebook… Pana atunci, vor cauta in ascunzatorile parintilor cadourile pentru anul acesta.Cu toate puterile mele  i-am asigurat ca exista un Mos Craciun,  ca el comploteaza cu toti parintii din lumea asta mare(orice persoana care devine parinte, il cunoaste pe Mos Craciun!!).O ora intreaga am stat cu ei la povesti si am plecat din clasa fericita ca i-am determinat sa creada…

Azi am citit un articol care m-a facut sa zambesc: a fost considerat cel mai frumos articol care s-a scris vreodata despre Mos Craciun!!Nu pot sa nu vi-l arat, chiar daca l-ati mai citit vreodata!!Mi se pare atat de frumos!

 Această poveste adevarata s-a întâmplat acum 116 ani, în anul 1897, în oraşul New York. Exista undeva, in lume, o fetiţă de 8 ani, pe nume Virginia. Virginia, la cei 8 ani ai ei, credea în Moş Crăciun din tot sufletul. Dar prietenii ei de joacă, cei cu câţiva ani mai mari, au râs de ea, au făcut glume pe seama ei şi a credinţei în Moş Crăciun. Virginia, cu sufletul rănit, s-a întors acasă şi a mers direct la tatal ei care lucra în bibliotecă. „Tati, există Moş Crăciun?". Tatăl ei, dl. doctor Phillip O'Hanlon, era un om ocupat. Ca să scape de aşa întrebare grea i-a spus - „Virginia, caută în ziarul The New York Sun. Dacă Moş Crăciun apare în ziar, ai dovada indiscutabilă că există”. Virginia a căutat în ziar, dar nu a găsit ce dorea. Aşa că  a scris o scrisoare ziarului. Scrisoarea a sunat cam aşa:

 „Dragă Dl Editor, Am 8 ani. Unii dintre micuţii mei prieteni spun că Moş Crăciun nu există. Tati mi-a spus - «Dacă scrie în The Sun despre Moş Crăciun, atunci există!». Te rog, spune-mi adevărul, există Moş Crăciun?. Virginia O'Hanlon 115 West 95th Street"

 Pacostea de a răspunde acestei întrebări nedorite a căzut pe capul jurnalistului Francis Church. Dl. Church a încercat să nu minta, dar mai ales sa nu o dezamageasca pe micuta, asa ca  până la urmă  a scris unul din cele mai frumoase articole publicate vreodată. Titlul: „Da, Virginia, Moş Crăciun există!”. Un editorial frumos, probabil unul dintre cele mai importante editoriale publicate vreodată. Un editorial care a supravieţuit tuturor, şi jurnalistului Francis Church care a încetat să existe în 1906, şi ziarului „The New York Sun” care a încetat să existe în 1950, până şi micuţei Virginia, care a crescut mare, apoi a îmbătrânit, apoi a încetat să existe în 1971. „Da, Virginia, Moş Crăciun există” a fost tradus în 20 de limbi ale lumii, a fost transformat în cântec, în serial de televiziune pentru copii, într-un cântec de muzică clasică, în desene animate, în film, în spectacol de Broadway. Şi continuă să ne fascineze prin puritatea explicaţiei, prin frumuseţea nemuritoare a dovezilor incontestabille că da, Virginia, Moş Crăciun există!. Dl Church a scris după cum urmează:

„Virginia, micuţii tăi prieteni nu au dreptate. Sunt influenţaţi de scepticismul epocii în care trăim. Ei cred doar ce văd cu propriii ochi. Ei cred că nimic nu poate exista dacă nu poate fi explicat prin judecata minţilor lor micuţe. Dar toate minţile, Virginia, fie ele de copii sau de oameni mari, sunt micuţe. În acest Univers vast, omul este doar o insectă, o furnică în intelectul său comparat cu măreţia lumii care ne înconjoară, comparat cu inteligenţa capabilă a înţelege adevărul şi cunoaşterea. Da, Virginia, Moş Crăciun există! Există cu aceeaşi certitudine cu care există dragostea, generozitatea, dăruirea, iar acestea există din abundenţă în jurul nostru şi dau vieţii frumuseţe şi bucurie. Vai!. Cât de tristă ar fi lumea fără Moş Crăciun! Ar fi la fel de tristă că şi când nu ar exista fetiţe cu numele Virginia. Nu ar exista fantezie copilărească, nu ar exista poezie, dragoste, romantism care să ne uşureze traiul de zi cu zi. Nu ne-am mai bucura decât de ce simţim cu degetele sau vedem cu ochii. Lumina nemuritoare a copilăriei care bucură lumea s-ar stinge. Să nu crezi în Moş Crăciun e ca şi cum nu ai mai crede în zâne! Dacă l-ai pune pe tatăl tău să plătească o armată de oameni care să îl pândească pe Moş Crăciun la fiecare coş de şemineu în seară de Crăciun, chiar dacă nimeni nu îl va vedea pe Moş Crăciun coborând pe coş, ce ai dovedi? Nimeni nu îl vede pe Moş Crăciun, dar acest lucru nu înseamnă că Moş Crăciun nu există. Cele mai adevărate lucruri pe lume sunt cele pe care nici copiii, nici oamenii mari nu le pot vedea. Ai văzut vreodată zâne dansând pe câmpie? Bineînţeles că nu, dar acest lucru nu este o dovada că zânele nu sunt acolo, pe iarbă, dansând. Nimeni nu poate vedea sau imagina toate minunăţiile care sunt nevăzute pe lume. Poţi să rupi burtica păpuşii să vezi ce face zgomotul de plâns, dar nu dovedeşti nimic. Există un val care desparte nevăzutul de realitatea zilnică, un val pe care nici cel mai puternic om, nici măcar toţi oamenii cei mai puternici care au trăit vreodată adunaţi împreună nu l-ar putea destrăma. Doar credinţa, fantezia, poezia, dragostea, romantismul pot ridica un colţ al valului, al cortinei, pentru a trage un pic cu ochiul la minunăţiile nevăzute ale lumii ascunse. Aceste lucruri nevăzute oare sunt adevărate? Ah, Virginia, nimic nu e mai adevărat şi mai statornic decât lucrurile nevăzute! Să nu existe Moş Crăciun!? Doamne fereşte! Există, trăieşte, şi va trăi întotdeauna! Peste o mie de ani, Virginia, ba nu, peste de zece ori zece mii de ani de acum înainte, Moş Crăciun va continuă să bucure inima copilăriei”.

Articolul a apărut în ziar în ziua de marţi 21 septembrie 1897. Şi a făcut înconjurul oraşului New York, apoi

al Americii, apoi al lumii întregi. A rămas cel mai retipărit articol scris vreodată în limba engleză. Răspunsul „Da, Virginia, Moş Crăciun există” a devenit o poveste în sine, a căpătat aripi proprii. Când am citit şi eu prima dată povestea Virginiei parcă am primit un pumn în piept. Ce mi s-a întâmplat? Cum de am putut să mă îndoiesc vreodată de existenţa lui Moş Crăciun?

In copilarie am primit vizita lui, l-am vazut consultandu-se din priviri cu mama atunci cand scotea din sacul plin cateo papusa, l-am zarit pe fereastra bunicului care il cinstea cu o cana de vin fiert inainte de a-l invita langa brad, unde noi repetam morti de emotie poezii si cantece cu care sa il convingem ca meritam daruri.M-am gandit in singuratatea camerei mele ca ii este ingaduit doar lui sa traiasca 504 ani, cat spunea ca are, m-am minunat ca poate veni cu sania chiar daca nu ninge…Si l-am  adorat!!L-am banuit la un moment dat pe unchiul meu, Marin, ca ar imbraca costumul de Mos Craciun pe care l-am gasit intr-o zi dosit intr-un sertar, dar, sincer, am abandonat orice dilema…Mos Craciun exista, cata vreme exista dragostea de a darui sub bradul de Craciun!

,,Despre frumusetea uitata a vietii"...

De la o vreme ne ferim sa povestim intamplarile frumoase din viata noastra, iar atunci cand cineva ne intreaba ,,ce mai facem?”, raspundem adoptand din obisnuinta un aer blazat:,,hmm…nimic deosebit”…E adevarat,

onest vorbind, nu mi se intampla lucruri demne de mentionat in cartea recordurilor, nu deschid drumuri neumblate prin laboratoarele lumii, nu caut planete noi, insa uneori simt ca evit sa zambesc intamplarilor din viata mea, pentru ca trendul atitudinilor actuale tine de vaicareala, de nefericire si gri cotidian, de razvratirea disperata impotriva sistemului, guvernului, legilor, vietii de zi cu zi…Nicio realitate nu e de ignorat, insa aleg, macar din cand in cand, atunci cand inima mea ma trage de maneca, sa declar cu fruntea spre stele: sunt fericita!!

Stiu, pentru unii povestile mele sunt fapte obisnuite,  banale…doar pentru mine au poleiala fermecata!Insa mai stiu ca, daca fiecare dintre noi ar fi mai atent la ceea ce il bucura, daca fiecare dintre noi ar povesti macar din cand in cand despre cateo zi care i-a adus ceva mai multa lumina decat altele, vremurile in care traim ar fi(sau macar ar parea, pentru  cateva clipe) mai primitoare.

Zilele acestea am implinit o varsta…Mult?Putin?Nu asta conteaza, pentru ca nu am numarat niciodata anii, ceea ce m-a facut fericita pana la cer a fost insa, felul in care cei pentru care eu insemn ceva au fost alaturi de mine.Adverbul,, alaturi”mi se pare banal, sarac, incapabil sa insumeze ceea ce am vrut eu sa subliniez, mai ales cand sunt implicati in descrierea faptelor peste 2000 de kilometri- distanta…O parte dintre ,,cei pantru care eu insemn ceva” m-au urmat la capatul lumii(cu/fara teama de avioane): in plimbari, hohote de ras, fotografii, Paris, Brugge, Brussel, Anvers, tort, sampanie, imbratisari.Sunt prietenii mei de o viata, care m-au urmat cu relele si cu bunele lor, stiind ca si eu sunt facuta cu bune si rele(in doze nu neaparat proportionale)…O alta parte dintre cei care s-au cuibarit in sufletul meu au ramas acasa, insa surpriza filmului lor sosit aici pentru mine, m-a dus spre trairi care  devasteaza, opresc bataile inimii cu adevarat!Cat am plans!Cat am ras!Cat de iubita m-am simtit!Cat de speriata ca in viata asta nu voi putea fi capabila sa le intorc bucuria, sa le multumesc prin fapte pamantesti!Apoi-sutele de urari pe care le-am primit intr-o singura zi(stiu, unele din obisnuita traditie pe facebook, insa altele cu substrat frumos, emotionant)…

Si atunci, cum sa ma intorc acasa si sa raspund celor care ma intreaba ,,ce mai fac?cum a fost?” ridicand din umeri, cu un aer indiferent si sa afirm, dupa cum e moda - ,,a fost OK”?? Cum sa pot face asta, cand inima mea inca bate nebuneste!!O sa raspund asa cum simt:a fost cea mai frumoasa aniversare din viata mea de pana acum, viata mea e populata de oameni minunati, pe care pot sa-i ador si, momentan, sunt cea mai fericita persoana din lumea asta mare!”

P.S.-Nu va fie frica sa faceti la fel, daca veti simti la fel!!Stiu, vor veni si zile amare, voi scrie si despre ele, atunci cand inima mea mi-o va cere, insa va rog pe toti, macar pentru o secunda pe zi, ganditi-va la omul/ zambetul/ vorba/ intamplarea/ cartea/ filmul/ melodia/ dimineata/ noaptea/ imbratisarea care v-a facut fericiti!!Sunteti datori vietii voastre sa ii recunoasteti frumusetea!
-Titlul acestei postari nu imi apartine: este titlul uneia dintre cartile dragi mie semnata de Andrei Plesu.Sentimentele, vorbele, fotografiile acestei postari sunt ale mele!!!Si vi le arat si voua!!

A iubi-iubire...

MOTTO: ,,Doamna, vă rog, să nu îi iubiţi mai mult decât pe noi!!Nici măcar cât pe noi să nu îi iubiţi pe viitorii dvs elevi!Vă rog eu!” …(Bianca Buduru)

Doamne, cât îi iubesc pe aceşti copii!Dragostea de la prima vedere a prins în fix patru  ani curaj, frumuseţe, trăinicie, neuitare!I-am învăţat, m-au învăţat, le-am  vorbit, i-am ascultat, i-am adorat, m-au adorat.Mereu!Am strâns atâtea întâmplări între bătăile inimilor noastre, am făcut atât de multe şi de minunate lucruri împreună, încât nici dacă aş scrie până în zori nu aş isprăvi un…eseu despre ele: am muncit, ne-am certat, ne-am împăcat, am văzut filme, spectacole, am organizat excursii, serbări, petreceri, am orchestrat surprize, am luat premii(în plus, examenul din vara aceasta mi-a adus şi bucuria de a constata că aproape o clasă întreagă a obţinut note peste 9 la limba română). Îi ştiu pe toţi, cu toate caracteristicile lor.Le ştiu familia, rostul, framântările, şansele, bucuriile, obiceiurile, ticurile, tristeţile.I-am învăţat cu drag, zi de zi, pe de rost.Şi ei m-au învăţat pe mine pe dinafară.Iar atunci când ne-am ştiut mai bine, ne-am despărţit, că aşa e legea firii : copiii mei sunt de azi-liceeni!O spun cu plăcere, îi salut cu mândrie, le ţin pumnii să fie în frunte, să găsească drumuri înalte, anevoioase, pe care să păşească inspiraţi, să înveţe zborul (şi să nu îl mai uite niciodată)… Dacă ar fi să dam socoteală cuiva pentru ceea ce s-a întâmplat cu noi în cei patru ani petrecuţi împreună, am spune că a fost minunat, nu-i aşa?

Mâine dimineaţă  voi fi între alţi copii, între alţi părinţi, între alte flori, învăluită în emoţii răvăşitoare.Voi ştiţi însă că un colţ din zâmbetul viitoarei mele dimineţi va fi pentru voi!Eu ştiu că în curtea imensă a liceului vostru, între mii de colegi noi, între chipuri ştiute ori străine, voi, toţi, vă veţi gândi, măcar o clipă, la mine. Să aveţi un an şcolar frumos-roditor!

( Bianca, draga mea, nu vreau să filosofăm în prima zi de şcoală, dar dacă ,,iubeşti”, …,,iubeşti!”.Nu cred că există ,,mai mult”, sau ,,mai puţin”în asociere cu acest verb complet!! )

P.S.Am recitit de curând, într-o carte dragă(Cora ştie!), un text care mi se pare potrivit cu ceea ce simt eu de obicei pentru voi.Vi-l trimit!Cu toată dragostea mea!

Ei sunt cei care inca vor sa invete. Ei sunt gata sa absoarba si sa filtreze orice forma de cunoastere.Pentru cativa ani de acum incolo sufletul lor este un burete nestors. Sunt inca naivi si dornici sa-si urmareasca visele. Sa-si urmareasca visele. Sa-si urmareasca visele. Exista printre ei unii care nu viseaza dar nu despre acestia e vorba aici. Aici vorbim despre cei care sunt gata sa-si urmareasca visele ca pe un zmeu, alergand pana laepuizare.

Ei sunt cei care inca tremura cand se saruta. Ei sunt cei care invata despre dragoste si iubire abia stapanindu-si atomii si moleculele-n delirul simtirii. Ei sunt obraznicii si arogantii. Pentru ca timpul este de partea lor iar intelepciunea este invinsa prin forta curajului. Ei sunt cei care actioneaza cu orice pret si in orice directie. In haita sau de unii singuri, vulturi tineri izolati de restul lumii indestulate. Noi ceilalti ne uitam cu jind la sangele care le invioreaza obrajii in extreme. Sunt repeziti, nebuni si galagiosi si ne aduc aminte ca viata se rostogoleste in cascade.

Ei sunt speranta si destin, sunt inceput si tupeu sunt spatiile goale care trebuie umplute cu miez de lucru frumos. Sunt gata sa-si ia daca nu li se da. Sunt gata sa primeasca orice fara sa discearna doar ca sa-si potoleasca setea de nou. Noi trebuie sa avem grija cu ei si sa pazim izvoarele de unde se adapa. Sunt frumosi si fragili. Sunt suflete casante. Se modeleaza greu materialul din care este facuta varsta lor. Dar rezultatele pot fi ani intregi de lumina alba.

Vorbeste-le pe limba lor si te vor iubi. Doar ca limba lor se invata repede si se uita cu si mai mare viteza. Toti am vorbit-o candva. Putini o mai cunoastem. Sunt nehotarati si pripiti, sunt radicali si razbunatori. Sunt usor de ranit si usor de manipulat. Sunt ingeri sau demoni in formare si asta iar depinde de noi.

Cine suntem noi? Noi suntem oamenii. Cine sunt ei? Ei sunt... rugaciune in zori pe treptele casei unei fete frumoase, sunt trandafiri umezi de-abia culesi, sunt urlet ragusit intr-o noapte de betie cu luminile stinse, sunt urma chitarii pe nisip, sunt speranta fara de capat, sunt exces si dorinta, sunt frica fara de frica si rana deschisa stropita cu inconstienta, ei sunt dusmanii Mortii si copii Vietii, ei sunt sangele proaspat al noptilor de mai, sunt rosu aprins si albastru electric, piele fierbinte hranita cu lacrimi sau suflu, sunt oglinda pieritoare a trecutului nostru, sunt tot ce impinge lumea asta inainte.

Ei sunt...liceenii, adolescentii, puberii, frumosii nebuni ai bulevardelor Timpului. (,, Suflete casante” de Tudor Chirila)

Gânduri libere...

Să fii liber, înseamnă să fi cunoscut şi să fi uitat constrângerea unui lanţ greu…

Să fii liber înseamnă să  ai curajul să spui DA, să ai intuiţia neexplicabilă de a spune Nu.Să fii liber înseamnă să nu te ascunzi în spatele unor principii rigide, când nu ai imaginaţie!Să fii liber înseamnă să îţi permiţi să faci orice te îndeamnă nopţile  şi dimineţile tale.

Să fii liber înseamnă să citeşti, să cânţi,  să cauţi, să afli, să uiţi, să abandonezi, să înalţi ce vrei!Şi pe cine vrei!Să fii liber înseamnă să primeşti în viaţa ta Universul întreg, cu toate uluitoarele lui mistere!Să fii liber înseamnă să asculţi  orice muzică te face să zâmbeşti, să dansezi între ploi, să simţi briza dătătoare de viaţă a speranţelor neanticipate vreodată.

Să fii liber înseamnă să ştii că poţi, şi să poţi!Să fii liber înseamnă să simţi.Să fii liber înseamnă să trudeşti.Să fii liber înseamnă să înveţi.Să fii liber înseamnă să ierţi.Să fii liber înseamnă să (te)înţelegi.Să fii liber înseamnă să îndrăzneşti(orice cicatrice va rămâne în urma unei răni, îti va aminti că ai… încercat!!măcar ai încercat!!cu tot ce eşti tu!).Să fii liber înseamnă să fii destul de împrietenit cu tine însuţi, încât gura lumii să nu reuşească să vă separe.Să fii liber înseamnă să iubeşti deplin, o dată, de mai multe ori, ba chiar ori de câte ori te îndeamnă libertatea ta să o faci.Să fii liber înseamnă să îţi faci timp să îţi pese!Să fii liber înseamnă să te bucuri, să ştii neapărat în viaţa ta ce e plânsul de fericire!

Să fii liber înseamnă să nu fii nevoit să minţi.Nicicând!Pe nimeni!Şi să poţi fi exact aşa cum eşti tu, mereu!

Să fii liber înseamnă să ştii bine lumina divină din tine!Să fii liber înseamnă să îţi permiţi să străluceşti şi să rămai cea mai modestă fiinţă  în lumea asta bizară.Să fii liber înseamnă să stii să fii complex.Să fii liber înseamnă să ştii să fii simplu.Să fii liber înseamnă să ai entuziasmul de a face lucruri neaşteptate! Dacă nu faci nimic neaşteptat, nimic neaşteptat nu ţi se va întâmpla.” ( Fay Weldon)…Să fii liber înseamnă mai mult decât să fii fericit!!!

Câţi dintre noi or îndrăzni să se declare liberi??

Innamorati...

M-am îndrăgostit din nou, simplu şi minunat, aşa cum m-am îndrăgostit de tot ceea ce am primit în inima mea nebună şi curajoasă, fără condiţii, motive şi pretenţii :

…am ales Italia pentru a abate spre ea drumul meu prin vacanţă în 10 minute şi fără vreo prealabilă analiză amănunţită.Nici macar nu facusem rezervari pentru cazare când am plecat de acasă (pentru că  eram  prea fericită de tovărăşia nesperată a celor care mă însoţeau)!Auzisem, sigur, multe poveşti ale prietenilor despre farmecul locurilor, despre poezia rimată, muzicală a acestor meleaguri, poveşti pe care le-am ascultat vrăjită, cu capul în palme şi cu zâmbetul călătorului care speră…Ştiu sigur însă că, părăsind Slovenia în care ne-am abătut cu drag pentru o vreme şi apropiindu-ne de Italia, am aşteptat emoţionată reacţia sufletului meu la întâlnirea cu ea, şi nicidecum revederea unor ilustrate prevestite de către prieteni- turişti încântaţi de plaiurile italiene.

Veneţia…Veneţia este atât de generoasă încât poate fi percepută în nenumărate maniere: unii ar spune că reprezintă atmosfera de carnaval, alţii ar numi-o leagăn al artei italiene medievale, destui sunt poate cei care

ar renega-o pentru aglomeraţia de pe străzi sau pentru veştile despre tencuiala desprinsă de pe vechii pereţi ai clădirilor deteriorate de ape…Eu o pot înfăţişa doar aşa cum am simţit-o eu hoinărind-o pe uscat şi pe ape: fru-moa-să!!!!În amintirea mea, Veneţia e ca o carte poştală luminoasă, desăvârşită, cu dantele de marmură, cu zbor de porumbei, cu străzi pe care m-aş plimba la nesfârşit, uitată de oricine, cu melodia atemporală a gondolierilor, cu ape, şi ape, şi ape colindate hipnotic, cu Palatul Dogilor, cu Bazilica San Marco, cu zvonuri despre Marco Polo, şi despre Casanova.Pentru mine Veneţia înseamnă Puntea suspinelor,

de unde condamnaţii la nefiinţă tânjeau în ultimele clipe de viaţă către lumina acestui, aceluiaşi soare pe care nouă  Veneţia ni l-a lăsat la discreţie în priviri, în fotografii, în sclipirea măştilor colorate de pe tarabe!Veneţia…Veneţia s-a mutat în mine cu toate poveştile ei tainice!Defintiv!

 La Verona am căutat, ca orice muritor pe care Shakespeare l-a convertit la iubire, veşti despre Romeo şi despre Julieta, veşti despre dragostea fără limite, fără condiţii, fără vreo moarte.Mărturisesc şoptit că aici am simţit în permanenţă o strângere de inimă nedesluşită şi,  ignorand mulţimea de pe străzi, cafenelele frumos împodobite, sub balconul Julietei m-am gândit la…puterea trăirilor din pieptul omenesc, la întâmplările ce pot nemuri o poveste.

 Milano nu mi-a spus poveşti lungi sau tulburătoare, dar m-a bucurat prin imaginea fără pereche a Domului şi m-a îmbiat cu hoinareală prin magazine, care(oare ce să fie asta?) nu mi s-a mai părut o goană atât de fascinantă ca altădată…

Îmi voi aminti cu drag clipele petrecute într-un oraşel italian, Biella, de balconul ingust unde am stat într-o

dimineaţă la poveşti si la zâmbete, înveseliţi de mirosul de cafea proaspătă şi de croasanţi(aşa e forma corectă!!!) calzi, de bucătăria italiană care m-a determinat să renunţ(temporar!) la dieta severă cu care mă întovărăşisem de luni bune, îmi voi aminti cu emoţie de splendoarea  regiunilor muntoase de la graniţa cu Franţa, îmi voi aminti interjecţiile şi bătăile de inimă cu care noi am întâmpinat din mers peisajele minunate răsărite în drum.

 Nu am vizitat decât zona de nord a Italiei, dar zilele petrecute aici mi-au promis altele, şi altele, şi, cu siguranţă, altele…Mi-au făgăduit o dragoste lungă şi frumoasă, şi tulburătoare! Dragii mei, sufletele oamenilor sunt diferite, de aceea, orice loc, orice obiect, orice text pot fi interpretate într-o infinitate de feluri!O, Doamne, şi in asta stă uneori frumuseţea lumii întreagă!M-am îndrăgostit de această ţară!Simt uneori că seamănă cu mine…m-am îndrăgostit şi, ca de fiecare dată când ne îndrăgostim, simt că nu mai contează…,,de ce’’!!

Uneori mă scriu, mă înscriu, mă descriu, poate chiar mă re-scriu...

         MOTTO: ,,Nu vorbi niciodată despre tine.Scrie!"(Radu Beligan)

Azi am tras obloanele, ca să fie linişte…M-am lipit de perete şi am respirat greu…Sunt singură-singură, nu mă cunosc nici vecinul din dreapta, care în fiecare dimineaţă cântă la flaut în grădina casei lui, nici bătrânica mereu curioasă care mă priveşte prin perdeaua ei ori de câte ori ies în grădină ca să văd dacă soarele intenţionează să revină la locul său…Am tras obloanele, ar trebui să îmi trag şi sufletul…

Mi se pare că mi-e greu, cumplit, frumos, îngrozitor, riscant, extenuant, că mi-e e aşa cum numai eu ştiu…Au fost zile în care am trudit câte 20 de ore dintre cele 24 existente, cu inima hăituită de curgerea tic-tacului nebun al ceasului de la mână.Am pus mereu în truda mea tot ce sunt eu, tot ce am ajuns să fiu.Am pus fără să mă întreb ce iau!Şi a trebuit să zâmbesc încrezător, cu toată siguranţa lumii adunată în priviri, chiar şi atunci când în mine lacrimile erau cascadă dureroasă, nelăsată cu niciun chip să isi strige spaima…Au fost zile în care aşteptarea m-a lăsat aproape fără viaţă, şi zile în care îmbrăţişările primite m-au făcut să mă simt fără moarte pe lume!Au fost zile care aproape că m-au amuţit între dureri şi zile cu întâmplări pe care nu voi şti niciodată să mi le explic, pe lumea asta, au fost zile în care am avut tot şi zile în care am cerşit secunde…

Bucuriile şi tristeţile, deopotrivă, mă devastează, şi zilele mele devin adeseori, prea adeseori, de neîndurat.Sau mai degrabă maniera personală în care eu îmi întâmpin zilele mă devastează.Poate că oamenii echidistanţi, obiectivi, echilibraţi privesc zilele lor cu o anume cumpătare pe care eu încă nu am învăţat-o, nu am vrut să o deprind, o cumpătare cu care inima mea(cea care pune în mişcare zilele mele)nu poate fi compatibilă niciodată-niciodată.

Mă întremez anevoie, oprind pentru o fărâmă de vreme timpul în loc, în tăcere, aproape în nefiinţă, la un capăt al lumii.Mă gândesc pe îndelete la toţi cei pe care îi iubesc, ba chiar şi la aceia pe care i-am iubit, mă gândesc pe îndelete la tot ce îmi e de neînlocuit  şi… zâmbesc.Abia am putere să îmi pun papucii de casă şi să îmi fac o cafea…Sunt devastată de toate zilele care mi-au forţat bătăile inimii cu emoţii, cu bucurii, cu suferinţă…Mâine e, cu siguranţă, o nouă zi!Astăzi am tras obloanele casei şi obloanele sufletului meu ca să fie linişte…Un pic…

Vrei să ne întâlnim şi mâine seară?Poate îţi mai răspund câte ceva...

E trecut de  miezul nopţii şi abia acum s-a făcut linişte în casă şi în mine.S-au topit şi vorbele, a amuţit şi ploaia(deşi n-aş fi vrut încă).Nu aud ticăitul ceasului, ci ritmul blând al tastelor animate de clipa de acum.E momentul acela din zi în care tânjesc aproape fericită după o întâlnire fără de care viaţa însăşi şi-ar pierde rostul, o întâlnire tainică, la care mă abat uneori după ce pleacă toţi călătorii prin mine, prin timpul meu, prin casa mea: e întâlnirea mea cu mine…

Ne privim în tăcere, în cea mai frumoasă tăcere din lume.În mine freamătă întrebări uzuale, de adresat celei care sunt, întrebări ca pentru o persoană intimă, survolată, contemplată, răvăşită, răscolită şi interogată frenetic uneori, în vremuri în care întâlnirile cu ea aveau rang de obicei uzual...

-Nu te-am mai întâlnit de mult… ce mai faci?cum îţi mai e?ce ai mai scris pe lista visurilor din somn?cu ce ai completat  lista viselor din nesomn?după ce mai tânjeşti?cine te mai compune uneori?şi  cum ai mai ajusta lista nesfârşită a neliniştilor tale??ce mai iubeşti(şi pe cine)? ce mai priveşti?şi până când?ce drumuri plănuieşti?şi ce crezi, la ceasul acesta din noapte despre strigătele unei ploi ce se încăpăţânează să îţi explice acum ce înseamnă senzaţia de etern deja-vu?eşti bine?de când?ţi-e frică?ai mai plâns?ai mai plânge?ţi-e dor?ţi-e neclar?ţi-e frumos?vrei?sau nu?poţi?...aştepţi?

E trecut de miezul nopţii şi o simt lângă mine pe cealaltă,,eu”.Tace şi ascultă mulţimea de întrebări.Apoi ecourile lor... Imi raspunde cu voce şoptită, influenţată de un zâmbet insinuant:

-Draga mea, nu e vreme să îţi dau atâtea răspunsuri…si nu mi-ar ajunge vorbele pe care le-am adus în buzunarul de la piept…dar câtă vreme ne mai întâlnim, ne mai iscodim, ne mai şicanăm, ,,şarpanta lumii încă ţine”…,,dacă arunci de jur împrejur o privire curioasă, pătimaşă”…

P.S.Singuratatea e întâlnirea miraculoasă  şi onestă a ta cu tine însuţi...(şi ştie cum să te facă fericit uneori)

Paradoxal :...

…sunt inconjurata mereu de tot mai multa lume, insa in fiecare zi ma simt mai singura.Vorbesc mai mult decat oricand, despre o eternitate de lucruri si totusi nu spun mai nimic din ceea ce mi-as dori sa marturisesc.Muncesc mai mult decat totdeauna, dar sunt atat de departe de a ispravi, am mereu  mai multe de facut.Cu cat  mi-am spus mereu mai categoric, din rasputeri, ca fara cafea nu exista viata, cu atat mi-a fost interzisa mai ferm complicitatea cu aceasta licoare.Cu cat imi spui ca sunt mai iubita decat oricand, decat oricine, cu atat ma inchid mereu mai mult in mine.Am multe, mai multe ganduri ca oricand, si totusi, intre ele  nu intrezaresc ideea salvatoare.Cu cat inteleg mai bine ca in tara asta indepartata toate merg frumos si precis ca ticaitul unui ceas elvetian, cu cat recunosc frumusetea acestor locuri si imensitatea posibilitatilor de a vietui liber si nuantat, cu atat prinde contur in mine mai devastator dorul de casa.

Tot paradoxal- in Saptamana Mare, cea mai trista, cea mai tulburator de dureroasa, in Saptamana Patimilor ce I-au adus moartea, toata lumea a vorbit despre,,distractia maxima”cu mici si bere de 1 Mai,  pentru ca s-au amestecat bizar si neclar sarbatorile…

Paradoxal, de asemenea, am asteptat primavara cu toata fiinta mea, iar cand aud vesti ca a venit la mine acasa, eu sunt plecata intr-o parte a lumii in care ea nu stiu daca ea, primavara,  stie sa ma caute…

Paradoxal…ne inselam constant sentimentele, intamplarile, sufletele de langa noi(sau chiar pe noi insine)…Le inselam, sau ele ne insala pe noi...Paradoxal, deci, nimic nu mai e ce pare a fi…

P.S.O.K.Poate-poate maine va redeveni 

IERI...

…am ieşit pentru prima oară din casă, după 3 zile în care am dormit continuu: m-am îmbrăcat şi am ieşit în

stradă.Ochii mă dureau de lumina acestei primăveri indecise, dar s-au împrietenit docili cu ea…Am tras aer în piept, ca şi când n-aş mai fi respirat de ani întregi…şi am pornit pe trotuar spre…înainte, fără ţintă.Sunt singură în timpul zilei într-un oraş îndepărtat şi frumos-frumos, într-o ţară străină,,Uite, mi-am spus, au înflorit şi aici copacii-poate că primăvara nu mai e doar un zvon.”

La primul semafor m-am oprit.Dintr-o  maşină galbenă, un baiat zâmbeşte.Privesc împrejur…constat ca zămbeşte pentru mine.Mă uit încurcată în ochii...semaforului.Acesta nu ţine cu mine.Băiatul îmi cere numărul de telefon.Zâmbesc.Mă întreabă repede dacă eu cred în dragoste la prima vedere.Acum râd de-a dreptul.Îi spun că –nu.Chiar nu!Semaforul risipeşte în sfârşit clipele un pic ridicole.Zâmbesc în continuare şi mă întreb dacă mi s-a mai întâmplat asta.Nu, nu cred, nu îmi amintesc acum, şi nici nu contează.Vântul, şi soarele, şi zâmbetul lui Aprilie se joacă în părul meu, mi-l răvăşesc.(v-aţi bucurat vreodată când vântul v-a zburat părul?cred că da!).Vântul, şi soarele, şi zâmbetul lui Aprilie ametescă şi tic-tacul inimii mele grăbite.E frumos.Merg mai departe şi încep să mă gândesc la ,,dragostea la prima vedere”.Decid că nu am crezut niciodată în ea.Tot ce am iubit(oameni, locuri, carţi, ocupaţii, obiceiuri, anotimpuri) am iubit cu toate celulele din care sunt făcută, dar numai după –categoric-mai multe vederi.Am iubit mereu, mereu, mereu atâtea fiinţe, şi atâtea lucruri dar doar dupa ce le-am obişnuit  cu sufletul meu!!!…

Paşii mă aduc la gară(aud că e cea mai frumoasă din lume…).De pe 5 etaje pleacă zeci de trenuri: sute şi mii de oameni îşi poartă gândurile, bagajele, surâsurile.Aş vrea să am vreme măcar o zi întreagă să îi fotografiez pe toţi.Cum să găsesc trenul pe care îl vreau?Merg la un ghişeu şi cer un bilet,,just one way”.La peronul 3 mă aşteaptă trenul meu.E linişte.Urc, mă aşez la fereastră, îmi scot cartea.O pun la loc, în geantă:azi e mai bine să privesc pe fereastră.Îţi scriu un sms.Ştiu că eşti la cursuri şi risc să nu primesc răspuns.Surprizele au riscul lor...Şi ce?Trenul meu aleargă frenetic(cred că 200-300km pe oră).E frumos!Ajung repede(10-15minute).Se deschid uşile.Câţiva copii năvălesc pe peron.Eu cobor în urma lor.Mă uit la ceas.Cursurile tale trebuie să se fi terminat acum.Dacă nu ai primit mesajul?Dacă nu ştii că ţi-am ieşit în drum?Pe peron e forfotă mare: din nou chipuri-chipuri-chipuri…Îmi ieşi în drum râzând…râd şi eu: ,,Trebuie să bem o cafea!!”…

Ieri…am ieşit prima oară din casă (şi din mine) după 3 zile în care am dormit continuu.Ieri nu am făcut nimic, nimic special.Doar m-am făcut pe mine oarecum fericită…

Aprilie-luni…(,,Inima în renovare”)

  

,,Cred că inima mea e închisă pentru renovare. Nu mai încercaţi. Lucrătorii se mişcă greu, româneşte. Fură la materiale, sunt leneşi. Nu ştiu cât va dura. Între timp vă sugerez să vizitaţi lounge-ul special deschis pentru cei care se încăpăţânează să creadă că e ceva interesant de văzut, aşa, scos din context. De marţi până duminică, am expus câteva vene mai vechi, o bucată de scoică de pe vremea când Vama Veche nu era a tuturor, trei scrisori care mă acuză de egoism, o caseta cu cântece de leagăn de mult uitate, trandafirii pe care nu i-am oferit niciodată, mai multe plicuri cu ceai din dimineţi cu speranţă, câteva caiete cu teme de vacanţă, un portret din ziua în care am fost înşelat prima dată (trebuie să vedeţi mutra aia), monede cu efigia fricii pe care nu mi le primeşte nicio bancă, un casetofon care m-a învăţat să cânt, haine din studenţie şi multe nimicuri fără definiţie. Vă urez vizionare plăcută. Lunea muzeul este închis. “

Am citit aceste rânduri prima dată cu multă vreme în urmă, pe blogul lui Tudor Chirilă, primul blog la care am început să poposesc în spaţiul virtual.Le-am regăsit azi-dimineaţă, în cartea pe care am înşfăcat-o vineri, dintr-o librarie din Iaşi, ca amintire a trecerii mele de câteva zile prin această urbe metafizică.Vorbele lui mi s-au părut asortate cu această primă  zi de vacanţă- luni-aprilie, cu soarele timid şi laş, cu primăvara asta vagă, cu mine…Lunea, deci, muzeul este închis…

P.S.Nu i-am întrebat, dar poate că şi soarele, şi primăvara or avea inima în renovare…

Confesiuni

 Discuţia lungă din dimineaţa aceasta, s-a încheiat cu o întrebare banală: ,,Ce ţi-ai dori în clipa asta pentru tine, doar pentru tine-femeia, în eventualitatea în care eu ţi-as putea îndeplini o dorinţă?”…Gândul că cineva despre care ştiu că are puteri fermecate îmi poate îndeplini o dorinţă m-a emoţionat şi m-a făcut să intru în joc, să caut cu frenezie în minte ceva, idea-Idee, dorinţa pe care aş vrea-o neapărat îndeplinită pentru mine-femeia…Am aflat-o fără tăgadă  şi i-am spus-o: ,,Nu vreau decât…SĂ POT!” ,,Să…poţi?"...

M-a privit cu blândeţe, cu mirare, m-a privit interogativ…Mi-am dat seama că şi eu mă priveam exact în aceeaşi  manieră.M-am ascultat apoi cum îi repet  că nu îmi doresc decât …să pot.Să pot înţelege la timp, să pot îndura până unde e firesc, să pot traversa unde trebuie, să pot să aduc bucurie, să pot să(îmi) zâmbesc, să pot scruta cu privirea, să pot zări, să pot cauta, să pot afla, să pot fugi, să pot veni, să pot duce, să pot aduce, să pot spune, să pot îmbrăţişa, să pot purta, să pot atinge, să pot şti…Să pot orice va veni!Să mai pot…

E greu să îţi spun azi adio...

M-ai întristat atât de tare, iubitul meu , în noaptea dintre ani!M-ai dezamăgit pentru că mi-ai arătat un chip al tău pe care nu îl mai văzusem!Pe care nu îl bănuiam!Nu ţi-a păsat că am venit  spre tine cu tot sufletul răvăşit de iubire!Că am aşteptat zâmbetul tău străluciror, demn de o zi magică pentru noi doi!Te-am găsit mohorât, obosit, extenuat,  morocănos şi m-ai împărţit nepăsător, haotic, cu prea multe chipuri, cu toţi ochii exoftalmici, cu toate vocile stridente, cu mult prea mulţi străini cu chipuri întunecate.Întunecat ai fost şi tu, m-ai îmbrăţişat absent,  doar cu răceala  unei ploi torenţiale, nesfârşite…M-am simţit trădată…înşelată…Erai singurul din lumea asta mare pe care  aş fi crezut că nu îl voi alunga niciodată din sufletul meu!

În zilele următoare…tu ai încercat să mă apropii…Mi-ai dat întălnire în locurile în care eu am trăit minunea îndrăgostirii: m-ai ademenit mai întâi cu un soare timid şi eu, neîncrezătoare încă, am zâmbit un pic trist(m-am gândit că încă eşti preocupat să mă atragi în iubirea noastră frumoasă de ieri)…M-ai luat de braţ în plimbări lungi şi mi-ai vorbit continuu despre motivele pentru  care te-aş putea iubi…Am tăcut, te-am privit cu inima mea neascultatoare şi te-am urmat-ce puteam face?Când am obosit să te ascult,

m-ai invitat ca orice cuceritor în cafenele adorate şi, în clipele de răgaz mi-ai  şoptit la ureche intim şi incitant că nu e totul pierdut, că noaptea  dintre ani nu mai poate fi  momentul nostru magic de întâlnire, că vor fi prea mulţi ochi iscoditori între noi, ca tu vei fi ocupat cu prea mulţi musafiri poftiţi şi nepoftiţi…că vrei să rămâi în sufletul meu fermecat de tine… că trebuie să te iubesc pe viaţă…

Te-am iertat fără resentimente, ca orice femeie cu adevărat  îndrăgostită, cu privirile pierdute în ochii tai aurii, sorbind dintr-o cafea cu lapte aromată divin…Ţi-am promis ca într-o hipnoză că voi reveni în plin soare în îmbrăţişarea ta unică şi te-am părăsit aseară, privind înapoi tulburată…Ţi-am lăsat un bilet scris pe furis  cu degetul  pe fereastra aburită a camerei  de hotel:  ,, Il m’a reste quelque chose a te dire : c’est…je t’aime…A Bientot. mon Paris! “