Desfac bagaje dragi şi…

 …refuz încă să cercetez copacii în căutarea  frunzei de aur…Refuz cu blândeţe, fără tristeţe,  să caut pe cer urmele zborului de păsări călătoare.Nu pot să ascult melodiile vrăjite despre toamnă, nu vreau să alung din sufletul meu ecourile verii şi încă mai port pantaloni scurţi şi bluze uşoare de pânză colorată.Am încă flori în grădină şi vreau… te implor, Doamne, mai lasă-mă… să trăiesc într-un colţ de vară!

Îmi va fi dor nebun de vacanţă!La Buşteni am lăsat multă bucurie, rugăciuni curate, bucăţi întregi de suflet, dar am luat cu mine atâtea  speranţe!Mănăstirea aceea dragă mie e un loc unde mă voi întoarce mereu cu drag. La Basarabov, în Bulgaria, în sălaşul acela sfânt croit în cenuşiul stâncilor, am învăţat o lecţie aproape tristă despre puterea sacrificiului, a autopedepsei, a dăruirii adevărate.

Îmi va fi dor cumplit, inuman,  de mare, de valuri, de zilele acelea lungi, fierbinţi, în care, jur, nu am vorbit nimic, decât în adâncul meu,  am ascultat marea şi soarele, şi vântul, şi adierile măslinilor, zilele acelea binecuvantate în care am fost stăpâna emoţionată şi tăcută a lumii aceleia albastre, aurii, albe, fermecate…

Îmi va fi dor de Sibiul înflorit, de poezia românească a străzilor lui.Îmi va fi dor şi de Viena care nu m-a putut înălţa pe culmi de bucurie, oricât soare, oricâtă Dunăre m-ar fi întâmpinat aici.Îmi va fi dor de toate dealurile şi grădinile idilice ale Germaniei.

Nici nu ştiti ce dor îmi va fi de Franţa!De noaptea aceea în care am hoinărit prin Paris cu o dorinţa unică:idealele ,,crepes” cu pui şi cu brânză! Dar mai ales de Valea Loirei, cu toate castelele ei uluitoare!Uluitoare!Uluitoare!Nu voi fi în stare să uit prea curând sosirea în Chambord, momentul acela în care a apărut brusc  înaintea privirilor mele castelul:s-a oprit timpul în loc, emoţia mi-a sugrumat vorbele şi ochii mi s-au umplut de lacrimi!Mi-am şoptit cu un tremur în  suflet: Doamne, e atâta frumuseţe pe lume!Îmi voi aminti cu drag Orleansul, oraşul Blois, cetăţile, zidurile, domeniile  acelea fascinante ce ţin tovărăşie Loirei şi despre care am citit în cărţile ce mi-au vrăjit anii, ce mi-au umplut muulte dintre nopţile adolescenţei mele.Îmi voi aminti cu nostalgie, voi povesti oricui va dori să mă asculte despre satele acelea franţuzeşti în care era o provocare alergarea prin labirint din fiecare vineri, satele acelea  cu grădini, cu fân cosit, despre casele cu obloane colorate,.O să duc mereu cu mine amintirea acestor locuri unice în lume, unice în sufletul meu.

Îmi va fi dor de zilele sau de serile petrecute pe terasă, cu gândurile acasă, peste  mii de kilometri distanţă.Îmi va fi dor-dor-dor colosal de Brugges, colţul meu de poveste, în care vă implor să mergeţi măcar o dată în viaţă ca să vă fermecaţi sufletele!Îmi va fi dor de Bruxelles, de vafele cu cicolată!Îmi va fi dor de toate zilele în care m-am trezit după prânz, de jocurile de remi cu Robert!Îmi va fi dor frumos şi de zilele de singurătate deplină,petrecute acasa,  în care nu am avut grija curgerii timpului, neluând în seamă nici răsăritul, nici alunecarea în noapte.

Nu vreau să accept încă ce-mi spune calendarul, Nu pot să iau în seamă veştile despre ploile ce vor veni.În mine mai sclipeşte un strop de vacanţă...Îmi va fi dor de hoinăreli….Îmi va fi dor de vară…şi, cred că îmi va fi dor şi  de tine…  

   

Cum să vă spun…

...oricâte întâmplări, gânduri, vremuri mă vor fi traversat, există certitudini pe care nimeni nu le-a putut schimba în mine.Una dintre aceste constante este o iubire tulburatoare,  necondiţionată: iubesc marea!Am adorat-o de când mă ştiu, cu intensităţile, nuanţele, trăirile specifice fiecărei vârste. Oriunde am  întâlnit-o, am trăit aceeaşi poveste care nu are loc în vorbe pământeşti, am râs şi am plâns alergând către ea, şi, poate greşesc, dar am crezut mereu ca şi ea se îndreaptă cu albastrul ei spre mine…În anii copilăriei, dinspre mare îmi veneau toate zâmbetele jocurilor nesfârşite în valuri.În adolescenţă, am pornit să o iscodesc în taină, iar inima mea a început uşor, uşor, să înveţe cadenţa secretă şi nemuritoare  a valurilor ei.Nu voi putea abandona uitărilor niciun răsărit de soare trăit la Eforie, la Neptun sau în Vama-Veche, dar mă simt mică şi incapabilă să aleg vorbele potrivite să învie pentru oricine ar citi aici  măreţia înălţării zorilor.Apusurile de la ţărmul grecesc mi s-au părut poezii desăvârşite, iar primăverile uluitor de frumoase petrecute în Olanda, sau pe ţărmurile belgiene  m-au îmbogăţit peste măsură.(Aici am întâlnit obiceiuri străine de cele din România, Bulgaria, Grecia:oamenii nu caută prezenţa mării pentru a se bronza pe şezlonguri colorate; ei vin aici în toate anotimpurile pentru relaxare, plimbări, picnicuri).

Oriunde am întâlnit-o, marea m-a făcut stăpână peste lume, peste ani, peste sufletul meu, peste toată zarea…iar în anii maturităţii, dragostea pentru ea mi se pare frumoasă, strălucitoare, hipnotizantă.

În vara acesta, marea s-a întrecut pe sine.Am întâlnit-o în zori, pe o insulă grecească…Apoi, zile întregi, nesfârşite, nu am căutat nimic, decât atingerea aurie a nisipului, miresmele stranii ale vântului, şoaptele vrăjite ca un descântec neştiut decât de mine al valurilor.Am tăcut atât de mult, încât şi tonul vocii mele îmi ajunsese straniu, străin, inoportun.Am tăcut şi am ascultat toate gândurile pe care marea mi le-a trezit, le-a răscolit, le-a colorat şi le-a dat puls.Singura mea bucurie curată  a fost alunecarea valurilor către stâncile albe, poleite cu soare curat, bucurie pe care am gustat-o simţind că o merit, pentru că o trăiesc fericită, recunoscătoare din toată fiinţa mea.În nopţile calde, legănate de brize fermecate, am adormit simţindu-i adierile albastre, misterioase ce făceau să tremure  perdelele uşoare de voal sidefiu ce mărgineau balconul camerei învecinate cu scoicile, cu apele, cu luna…Nu am căutat plaje aglomerate, m-am mulţumit cu locurile aproape pustii, animate de vântul prietenos cu ramurile tinere ale măslinilor, de jocul razelor, dar mai ales de  glasurile argintate ale valurilor.Am hoinărit prin porturi, am trimis în largul seninului ei copleşitor speranţe agăţate de fiece catarg.Am colindat prin sate pescăreşti, în picioarele goale, cu părul mirosind a mare şi pielea arămită de soare, cu ochii într-o neobosită căutare  şi sufletul tare, tare răvăşit, încântată că nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu îmi ştie numele şi nici chipul...Pe stâncile acelea stropite frenetic şi dantelat de ape, m-am simţit ca un copil fericit şi emoţionat, adoptat pentru un anotimp, pentru o vară de mare şi de cer…

Cum să vă spun cât de mult iubesc marea?Cum să ştiu să pictez aici atâtea emoţii, energii, tăceri, vrajă, nebunie de simţuri?Nu sunt decât un biet om, am clipele măsurate, iar ea e  nesfârşirea…Marea m-a făcut stăpână peste mine, peste toată zarea…iar  dragostea pentru ea mi se pare  atât de frumoasă, strălucitoare, hipnotizantă  încât îmi simt sufletul … albastru!!Atât, atât de albastru!